În prezent, s-a constatat existența unor dificultăți în ce privește stabilirea normelor de competență în ce privește judecarea cauzelor (cu element de extraneitate) privind autoritatea părintească, ce include încredințarea și dreptul la vizită, tutela, curatela, măsuri de protecție a copilului etc.
Conform prevederilor din Regulamentul CE nr. 2201/2013, în vederea stabilirii competenței instanței de judecată în cauzele privind autoritatea părintească, se va ține cont de următoarele norme:

A. SITUAȚIA ÎN CARE NU EXISTĂ O CERERE DE DIVORȚ PE ROLUL UNEI INSTANȚE DINTR-UN STAT MEMBRU
1. Competența generală este cea de la reședința obișnuită a copilului pe teritoriul unui stat membru de la momentul sesizării instanței.
Noțiunea de reședință obișnuită a copilului se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei. În principiu, reședința obișnuită corespunde cu locul în care copilul s-a integrat din punct de vedere social și familial, instanța de judecată fiind aceea care va stabili care este reședința obișnuită a copilului.
Regula reședinței obișnuite a copilului se aplică și la stabilirea competenței în cazul deplasării ori a reținerii ilicite a copilului. Instanța de la reședința obișnuită a copilului își păstrează competența până când copilul dobândește o altă reședință obișnuită într-un alt stat membru, iar următoarele condiții sunt îndeplinite:
– orice persoană, instituţie sau alt organism căreia i-a fost încredinţat copilul consimte la deplasarea sau reţinerea acestuia sau
– copilul a locuit în acest stat membru o perioadă de cel puţin un an după ce persoana, instituţia sau orice alt organism căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se află copilul, până când copilul s-a integrat în noul său mediu şi până când a fost îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
a. în termen de un an de când cel căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau trebuia să
aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, nu a depus nicio cerere de înapoiere la autorităţile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reţinut;
b. a fost retrasă o cerere de înapoiere a copilului depusă de cel căruia i s-a încredinţat copilul şi nu s-a depus nicio altă nouă cerere în termen de un an prevăzut anterior;
c. cauza soluţionată de o instanţă din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite a fost închisă în condiţiile
art. 11 alin. (7);
d. hotărârea de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunţată de
instanţa judecătorească din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită
imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite.
De asemenea, instanța judecătorescă de la vechea reședință obișnuită a copilului rămâne competentă și în cazul cererii de modificare a unei hotărâri judecătorești privind dreptul la vizită pronunțat de instanța de judecată de la vechea reședință, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 9 din regulamentul CE nr. 2201/2013:
– să fie o deplasare legală a copilului dintr-un stat membru într-un alt stat membru;
– sesizarea să se facă înainte de împlinirea termenului de 3 luni de la data mutării legale a copilului;
– titularul dreptului la vizită să continue să locuiască în mod obișnuit în acest stat;
– titularul dreptului la vizită să nu fi acceptat competența instanței de judecată din statul membru al noii reședințe obișnuite a copilului.

2. Aspecte privind prorogarea de competență/soluția consesuală
Instanța dintr-un stat membru poate deveni competentă, în baza acceptării competenței de către părți, acord exprimat în mod expres sau în mod neechivoc. În afara acordului părților este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
– Copilul are o legătură strânsă cu statul fiindcă este cetățean al acestui stat sau unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința în acel stat și competența instanței este în interesul superior al copilului;
– La data sesizării instanței, părțile au acceptat, în mod expres sau în orice alt mod neechivoc, competența.
Și în cazul în care este necesar a fi luate măsuri provizorii sau asigurătorii cu privire la copil sau la bunurile acestuia instanțele dintr-un stat membru devin competente chiar dacă pentru soluționarea cauzei pe fond este competentă o altă instanță. Sunt necesare 2 condiții: să existe urgență și persoanele sau bunurile să fie prezente pe teritoriul acelui stat membru.
3. Există norme privitoare la transferul de competență de la o instanță sesizată dintr-un stat membru la o instanță a unui alt stat membru care este mai bine plasată pentru soluționarea cauzei și care are cu copilul o legătură specială (copilul are sau a avut reședința obișnuită în acel stat, unul dintre titularii autorității părintești are reședința obișnuită în acel stat, bunurile copilului sunt în acel stat).
4. Competența este determinată de simpla prezență a copilului într-un stat membru dacă reședința copilului nu poate fi identificată (și competența nu poate fi stabilită conform normelor) sau dacă copilul are statut de refugiat sau a fost deplasat internațional ca urmare a tulburărilor majore din țara sa.
5. Competența reziduală. Atunci când nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 8-13 din Regulament, competenţa este reglementată, în fiecare stat membru, de dreptul statului respectiv.

B. SITUAȚIA ÎN CARE EXISTĂ O CERERE DE DIVORȚ PE ROLUL UNEI INSTANȚE DINTR-UN STAT MEMBRU
O instanță sesizată cu o cerere de divorț este, de asemenea, competentă în problemele legate de autoritatea părintească intervenită în legătură cu divorțul (chiar dacă acel copil nu are reședința obișnuită în acel stat membru), dacă anumite condiții sunt îndeplinite: cel puțin unul dintre soți exercită autoritatea părintească, titularii răspunderii părintești acceptă competența acelei instanțe (în mod expres sau printr-o conduită neechivocă), iar competența instanței este în interesul superior al copilului.