Categorii
Fără categorie

CERERE DE EXEQUATOR (MODEL)

CERERE DE EXEQUATOR
Subsemnatul/a ……………, cu domiciliul in ………… formulez CERERE DE RECUNOAŞTERE
ŞI ÎNCUVIINŢARE A EXECUTĂRII, prin care solicit recunoaşterea şi încuviinţarea executării pe
teritoriul României a hotărârii …….. pronunţate la data de …… de ……………
MOTIVE :
In fapt, în anul ……., subsemnatul/a si pârâta/pârâtul am solicitat instanţelor judecătoreşti din
……….. să se pronunţe cu privire la …………………..
Asupra acestei cereri s-a pronunţat …….. la data de ……….. admiţând şi pronunţând ……………
Fata de cele de mai sus si dat fiind faptul ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 23-38,
39-43 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009/art. 19-23, 25 din Convenţia de la Haga din 2007,
precum şi de art. 1098 şi urm. din Codul de procedură civilă, vă solicit respectuos admiterea
acţiunii aşa cum a fost formulată şi pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere şi încuviinţare
a executării …………. pronunţată la data de …………… de ……………
De asemenea, dat fiind faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute lege respectiv din
hotărârea străină rezultă ca pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii, vă solicitam
soluţionarea cererii fără citarea părţilor.
In drept îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 23-38, 39-43 din Regulamentul (CE) nr.
4/2009/art. 19-23, 25 din Convenţia de la Haga din 2007, precum şi art. 1098 şi urm. din
Codul de procedură civilă.
Anexez, în copii conforme cu originalul, hotărârea pronunţată în ………, dovezile de comunicare
ale acţiunii, citaţiei şi hotărârii, însoţite de o traducere certificată în limba română, precum şi
dovada plăţii taxei judiciare de timbru.
DOMNULUI PRESEDINTE AL TRIBUNALULUI ……….

Categorii
Fără categorie

OBŢINEREA PENSIEI DE ÎNTREŢINERE ÎN STRĂINĂTATE

Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală solicitantă transmiţătoare care efectuează controlul de regularitate internaţională, conform art. 58 alin. (1) şi (2), şi transmite în statele membre ale Uniunii Europene cererile prevăzute la art. 53 şi 56 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009, însoţite de documentele justificative necesare, prevăzute în conţinutul formularelor prevăzute în anexele nr. V – VII la Regulamentul (CE) nr. 4/2009. La primirea documentelor justificative necesare de la creditor sau debitor şi după controlul de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei completează Partea A din următoarele categorii de cereri în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 4/2009:

a) cererea de măsuri specifice formulată în temeiul art. 53, prevăzută în anexa nr. V la Regulamentul (CE) nr. 4/2009;

b) cererea de recunoaştere, de încuviinţare a executării sau de executare a unei hotărâri judecătoreşti în materie de obligaţii de întreţinere, formulată în temeiul art. 56 alin. (1) lit. (a) şi (b) şi alin. (2) lit. (a), prevăzută în anexa nr. VI la Regulamentul (CE) nr. 4/2009;

c) cererea în vederea obţinerii sau modificării unei hotărâri judecătoreşti în materie de obligaţii de întreţinere, formulată în temeiul art. 56 alin. (1) lit. (c) – (f) şi alin. (2) lit. (b) şi (c), prevăzută în anexa nr. VII la Regulamentul (CE) nr. 4/2009.

La primirea documentelor justificative necesare şi după controlul de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei poate asista creditorul sau debitorul să completeze Partea B din următoarele categorii de cereri în aplicarea Regulamentului (CE) nr. 4/2009:

a) cererea de recunoaştere, de încuviinţare a executării sau de executare a unei hotărâri judecătoreşti în materie de obligaţii de întreţinere, formulată în temeiul art. 56 şi 57, prevăzută în anexa nr. VI la Regulamentul (CE) nr. 4/2009;

b) cererea în vederea obţinerii sau modificării unei hotărâri judecătoreşti în materie de obligaţii de întreţinere, formulată în temeiul art. 56 şi 57, prevăzută în anexa nr. VII la Regulamentul (CE) nr. 4/2009.

Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală solicitantă transmiţătoare care efectuează controlul de regularitate internaţională, conform art. 12 alin. (1), şi transmite, în statele terţe contractante la Convenţia de la Haga din 2007, cererile prevăzute la art. 7 şi 10 din Convenţia de la Haga din 2007, însoţite de documentele justificative necesare. Cererile şi documentele justificative necesare anexate acestora sunt transmise de Ministerul Justiţiei cu formularul de transmitere prevăzut în anexa nr. 1 la Convenţia de la Haga din 2007.

La primirea cererilor şi a documentelor justificative necesare anexate de partea interesată şi după controlul de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei poate verifica şi transmite următoarele categorii de cereri de întreţinere, precum şi documentele justificative necesare anexate acestora, în măsura în care aceste cereri se doresc a fi întocmite, la alegerea creditorului, după modelul formularelor recomandate şi publicate de Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga şi prevăzute în anexele A, B, C şi D:

a) cererea de recunoaştere sau de recunoaştere şi încuviinţare a executării, formulată în temeiul art. 10 alin. (1) lit. (a) şi alin. (2) lit. (a) şi art. 30 din Convenţia de la Haga din 2007, prevăzută în anexa A;

b) cererea de executare a unei hotărâri pronunţate în statul solicitat sau recunoscută în statul solicitat, formulată în temeiul art. 10 alin. (1) lit. (b) din Convenţia de la Haga din 2007, prevăzută în anexa B;

c) cererea de obţinere a unei hotărâri, formulată în temeiul art. 10 alin. (1) lit. (c) şi (d) din Convenţia de la Haga din 2007, prevăzută în anexa C;

d) cererea de modificare a unei hotărâri, formulată în temeiul art. 10 alin. (1) lit. (e) şi (f) şi alin. (2) lit. (b) şi (c) din Convenţia de la Haga din 2007, prevăzută în anexa D;

e) pentru fiecare categorie de cerere sau mai multe categorii de cereri, situaţia financiară prevăzută în anexa E. Ministerul Justiţiei poate certifica şi transmite, după controlul de regularitate internaţională, următoarele categorii de documente justificative necesare, în măsura în care aceste cereri sunt completate de instanţă, la alegerea părţii interesate, după modelul formularelor recomandate de Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga şi prevăzute în anexa A:

a) extrasul de hotărâre, emis în temeiul art. 25 alin. (3) lit. (b) din Convenţia de la Haga din 2007;

b) documentul care atestă caracterul executoriu al hotărârii, emis în temeiul art. 25 alin. (1) lit. (b) din Convenţia de la Haga din 2007;

c) documentul care atestă comunicarea, emis în temeiul art. 25 alin. (1) lit. (c) din Convenţia de la Haga din 2007.

Aceste prevederi nu exclud posibilitatea ca partea interesată să se adreseze direct autorităţilor străine competente din statele membre ale Uniunii Europene sau din statele contractante la Convenţie.

Instanţele judecătoreşti, respectiv notarii publici sunt autorităţile competente care eliberează, la cererea părţii interesate, documentele justificative necesare recunoaşterii, încuviinţării executării sau executării prevăzute la art. 20, 28 şi 48 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 (anexele nr. I – IV), respectiv la art. 25 şi 30 din Convenţia de la Haga din 2007 (extrasul de hotărâre, certificatul care atestă caracterul executoriu, după modelul formularului recomandat de Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga, prevăzut în anexa A).

Categorii
Fără categorie

GRADELE DE RUDENIE

Categorii
Fără categorie

LEGEA APLICABILĂ OBLIGAŢIILOR DE ÎNTREŢINERE

Prin Decizia nr. 2009/941/CE a Consiliului din 30 noiembrie 2009, Comunitatea Europeană a încheiat Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere, astfel că între statele membre conflictul de legi în materia obligaţiile de întreţinere, care se întemeiază pe o relaţia de familie, rudenie, alianţă, inclusiv obligaţia de întreţinere faţă de un copil indiferent de stare civilă a părinţilor, se soluţionează conform normelor acestui instrument.

1. Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copii

  • regula generală potrivit căreia se aplică legea statului membru în care creditorul îşi are reşedinţa obişnuită (art. 3);
  • dacă în temeiul regulii generale, copilul nu poate obţine întreţinere de la debitor, se aplică legea forului (art. 4 alin. 2);
  • dacă cererea a fost depusă la o instanţă din statul în care debitorul îşi are reşedinţa obişnuită, se aplică legea forului, cu excepţia situaţiei în care dacă prin aplicarea acestei legi, copilul nu poate obţine întreţinere de la debitor, atunci se aplică legea statului în care creditorul îşi are reşedinţa obişnuită (art. 4 alin. 3);
  • dacă prin aplicarea regulilor de mai sus copilul nu poate obţine întreţinere de la părinţi, se aplică legea statului a cărui cetăţenie comună o au creditorul şi debitorul.

2. Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere dintre soţi şi foştii soţi

În ordine, instanţa sesizată cu o cerere privind obligaţia de întreţinere între soţi sau foşti soţi, aplică următoarele norme:

  • regula generală potrivit căreia lege aplicabilă este legea statului în care creditorul îşi are reşedinţa obişnuită (art. 3);
  • regula specială potrivit căreia se aplică legea statului care are o legătură mai strânsă cu căsătorie (mai ales, legea statului ultimei reşedinţe comune a soţilor), în ipoteza în care una dintre părţi nu este de acord cu incidenţa regulii generale (art. 5).

3. Legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere între alţi creditori şi debitori

Pentru alte categorii de creditori şi debitori ai întreţinerii (înafara de părinţi și copii, soţi şi foşti soţi), legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere este determinată de instanţa sesizată după următoarele reguli:

a) regula generală potrivit căreia obligaţia de întreţinere este guvernată de legea statului în care creditorul îşi are reşedinţa obişnuită (art. 3). Legea astfel determinată poate fi înlăturată prin invocarea de către creditorul întreţinerii a regulii speciale privind apărarea (art. 6), în ipoteza în care nici legea statului de reşedinţă obişnuită a debitorului şi nici legea statului de cetăţenie comună a părţilor (dacă este cazul) nu consacră o asemenea obligaţie de întreţinere în ce-l priveşte pe debitor.

b) regula specială prevăzută de art. 4, potrivit căreia în cazul obligaţiilor de întreţinere dintre persoane, altele decât părinţii, şi persoanele care nu au împlinit vârsta de 21 de ani, legea aplicabilă poate fi una dintre următoarele, în funcţie de situaţia concretă:

  • legea forului, dacă creditorul nu poate obţine întreţinere de la debitor în temeiul regulii generale; Legea forului astfel determinată poate fi înlăturată prin invocarea de către creditorul întreţinerii a regulii speciale privind apărarea (art. 6), în ipoteza în care nici legea statului de reşedinţă obişnuită a debitorului şi nici legea statului de cetăţenie comună a părţilor (dacă este cazul) nu consacră o asemenea obligaţie de întreţinere în ce-l priveşte pe debitor;
  • legea statului de cetăţenie comună a părţilor, dacă creditorul nu poate obţine întreţinere în baza legilor mai sus menţionate.

4. Acordul privind desemnarea legii aplicabile obligaţiilor de întreţinere

Convenţia de desemnare a legii aplicabile obligaţiilor de întreţinere este permisă în toate situaţiile, cu următoarele excepţii prevăzute de art. 8 alin. (3), şi anume:

  • creditorul este o persoană sub 18 ani;
  • creditorul este o persoană care ”din cauza deficienţei sau a unei insuficienţe a capacităţii personale, nu îşi poate apăra interesele”.

Părţile pot oricând să încheie un acord privind legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere, alegând una dintre legile menţionate expres de art. 8 alin.1, şi anume:

  • legea oricărui stat a cărei cetăţenie o are una dintre părţi, la data încheierii convenţiei;
  • legea statului de reşedinţă obişnuită a uneia dintre părţi, la data încheierii convenţiei;
  • legea desemnată de părţi ca fiind aplicabilă regimului matrimonial sau legea care se aplică acestuia în fapt;
  • legea desemnată de părţi ca fiind aplicabilă divorţului sau separării de drept ori sau legea care se aplică acestuia în fapt.

În ipoteza în care instanţa sesizată cu o cerere privind o obligaţie de întreţinere constată că aplicarea legii desemnate de părţi prin acordul lor ar produce „în mod evident consecinţe incorecte sau inechitabile” pentru oricare dintre părţi, atunci nu o aplică, supunând obligaţia de întreţinere legii identificate prin aplicarea art. 3- 6 din Protocol.

5. Alegerea unei legi aplicabile în sensul unei proceduri speciale

Creditorul şi debitorul pot conveni, în mod expres şi anterior declanşării unei proceduri speciale, ca legea statului unde urmează a se parcurge această procedură să guverneze obligaţia de întreţinere.

6. Retrimiterea

Retrimiterea este exclusă în baza art. 12 din Protocol, ceea ce înseamnă că se aplică legea internă a statului, aşa cum aceasta a fost desemnată prin acordul părţilor sau dispoziţiile Protocolului.

7. Ordinea publică de drept internaţional privat

Într-o cauză, dacă instanţa forului constată că efectele legii stabilite în temeiul protocolului sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat, atunci, în baza art.13 din Protocol poate înlătura aplicarea acestei legi. Legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii va fi legea forului.(Ghid de drept interna’ional privat în materia dreptului familiei, p. 22-24).

Categorii
Fără categorie

CONFLICTELE DE LEGI ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI. LEGEA APLICABILĂ DIVORŢULUI

Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp1 (denumit şi Regulamentul Roma III) are un domeniu de aplicare mai limitat sub aspectul statelor membre între care funcţionează, stabilind norme speciale, derogatorii (dar fără a aduce atingere aplicării Regulamentului nr. 2201/2003) în materia divorţului şi separării de corp, în situaţiile în care există conflict de legi. El se aplică acţiunilor judiciare intentate şi acordurilor menţionate la art. 5 şi încheiate începând cu 21 iunie 2012 (art. 17 se aplică de la 21 iunie 2011).

Totuşi acest regulament nu se aplică următoarelor aspecte, chiar dacă ele sunt doar chestiuni preliminarii în contextul procedurilor privind divorţul sau separarea de corp: capacitatea juridică a persoanelor fizice; existenţa, valabilitatea sau recunoaşterea unei căsătorii; anularea căsătoriei; numele soţilor; consecinţe referitoare la efectele patrimoniale ale căsătoriei; răspunderea părintească; obligaţiile de întreţinere; fiducia-actul fiduciar sau succesiunile.

  1. Conform art. 5 alin. (1) din Regulament, soţii pot să încheie o convenţie de alegere alegii aplicabile divorţului şi separării de corp, cu condiţia ca aceasta să fie una dintre următoarele legi:
  • legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinţa obişnuită la data încheierii acordului;
  • legea statului pe teritoriul căruia soţii şi-au avut ultima reşedinţa obişnuită, cu condiţia ca unul dintre ei să aibă încă reşedinţa respectivă la data încheierii acordului;
  • legea statului de cetăţenie a unuia dintre soţi la data încheierii acordului;
  • legea forului.

În legătură cu convenţia de desemnare a legii aplicabile divorţului şi separării de corp, facem următoarele precizări:

– acordul poate fi încheiat şi modificat în orice moment, dar nu ulterior sesizării instanţei.

Dacă, totuşi, legea forului prevede, soţii pot să desemneze legea aplicabilă şi ulterior

sesizării instanţei, caz în care instanţa ia act de acordul încheiat pe parcursul procedurii;

– acordul se încheie în scris, datat şi semnat de ambii soţi;

– în privinţa existenţei unor condiţii formale suplimentare referitoare la acord, acestea trebuie să fie îndeplinite:

a. dacă ambii soţi, la data semnării acordului, îşi au reşedinţa obişnuită pe teritoriul

statului membru participant, iar legea acestui stat le prevede, acordul trebuie să le îndeplinească;

b. dacă soţii, la data semnării acordului, îşi au reşedinţa obişnuită în state membre diferite şi legea din aceste state impun condiţii formale diferite, acordul este valabil dacă respectă condiţiile prevăzute de oricare dintre legile respective.

2.            În absenţa unei opţiuni a soţilor, divorţul şi separarea de corp sunt reglementate de

următoarele legi, aplicabile în cascadă, în sensul că fiecare ipoteză o exclude pe cea anterioară:

  • legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinţa obişnuită la data sesizării instanţei judecătoreşti; sau, în lipsă,
  • legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi aveau ultima reşedinţă obişnuită, cu condiţia ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanţei judecătoreşti, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reşedinţa în cauză la data sesizării instanţei; sau, în lipsa acestuia,
  • legea statului a cărei cetăţenie este deţinută de ambii soţi la data sesizării instanţei judecătoreşti; sau, în caz contrar,
  • legea statului instanţei sesizate.

3.            În cazul în care legea aplicabilă în temeiul art. 5 sau art. 8 din Regulament nu prevede divorţul sau nu acordă unuia dintre soţi, din cauza apartenenţei la unul dintre sexe, egalitatea de acces la divorţ sau la separarea de corp, se aplică legea forului.

4.            Potrivit art. 11 din Regulament, este exclusă retrimiterea.

5.            Ordinea publică de drept internaţional privat a forului poate determina înlăturarea aplicării unei dispoziţii din legea desemnată în temeiul acestui Regulament ca fiind legea ce guvernează divorţul (art. 12).(Ghid de drept internațional privat în materia dreptului familiei, p. 20-21).

Categorii
Fără categorie

OBLIGAŢIILE DE ÎNTREŢINERE. NORME DE COMPETENŢĂ JURISDICŢIONALĂ DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT.

Competenţa jurisdicţională a instanţele judecătoreşti din statele membre ale Uniunii Europene învestite cu o cerere care are ca obiect o obligaţie de întreţinere (ce decurge dintr-o relaţie de familie, rudenie, căsătorie sau alianţă), cu un element de extraneitate, se stabileşte potrivit dispoziţiile art. 3- 8 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere1 (numit în continuare „Regulament”), care conţin norme de competenţă directă care unifică normele de competenţă în materia obligaţiilor de întreţinere.

1. Competenţa determinată de alegerea părţilor

Creditorul şi debitorul unei obligaţii de întreţinere au posibilitatea să încheie în scris, cel mai târziu la data sesizării instanţei, un acord cu privire la alegerea instanţei pentru a desemna o anumită instanţă sau anumite instanţe judecătoreşti ale unui stat membru care să aibă competenţa să soluţioneze litigiile născute sau care se pot naşte între ele în materie de obligaţii de întreţinere.

Acordul părţilor privind alegerea instanţei competente este supus unor limitări prevăzute în mod expres de art. 4 alin. 2-4 din Regulament, şi anume:

– acordul nu poate privi un litigiu cu privire la obligaţia de întreţinere pentru un copil mai mic de 18 ani;

– instanţa sau instanţele judecătoreşti desemnate de părţi trebuie să se afle într-unul din următoarele state membre:

  • în statul în care se găseşte reşedinţa obişnuită a uneia dintre părţi;
  • în statul acărui cetăţenie o deţine una dintre părţi;
  • pentru obligaţiile de întreţinere între soţi sau foşti soţi, aceştia pot să aleagă între instanţa care are competenţa să soluţioneze litigiile în materie matrimonială sau instanţa din statul în care s-a aflat ultima reşedinţă obişnuită comună a soţilor pe parcursul a cel puţin un an.

– trebuie să existe o legătură relevantă cu instanţa sau instanţele desemnate prin acord;

– dacă părţile s-au înţeles să atribuie o competenţă exclusivă unei instanţe judecătoreşti sau

instanţelor judecătoreşti dintr-un stat membru parte la Convenţia privind competenţa judiciară,

recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la 30 octombrie 2007 la Lugano, iar acesta nu este stat membru, convenţia părţilor se aplică, cu excepţia litigiilor privitoare la obligaţia de întreţinere a unui copil mai mic de 18 ani.

Acordul încheiat de părţi atrage competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti dintr-un anumit stat desemnat de părţi, cu excepţia cazului în care acestea au convenit altfel.

2. Competenţa în lipsa acordului de alegere a instanţei de către părţi

În mod sintetic, normele de competenţă stabilite de Regulament sunt următoarele:

  • art. 3 lit. a) şi lit. b), potrivit cărora competenţa aparţine instanţei judecătoreşti de la locul reşedinţei obişnuite a pârâtului sau a creditorului;
  • art. 3 lit. c) şi lit.d), potrivit cărora competenţa aparţine instanţei judecătoreşti dintr-un stat membru care deţine competenţa într-o acţiune privind starea persoanei sau răspunderea părintească, atunci când cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilor în care respectiva competenţă se întemeiază numai pe cetăţenia uneia dintre părţi.

Aceste norme nu indică o ierarhie, reclamantul fiind cel care, prin sesizarea unei anumite instanţe judecătoreşti dintr-un anumit stat membru a ales, în funcţie de situaţia sa, una dintre aceste competenţe indicate de art. 3 din Regulament.

3. Competenţa determinată de înfăţişarea pârâtului

Dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei judecătoreşti învestită cu o acţiune care are ca obiect obligaţia de întreţinere şi nu contestă competenţa, atunci, în baza art. 5 din Regulament, această instanţă poate fi competentă, cu excepţia cazurilor în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale Regulamentului.

4. Competenţa subsidiară întemeiată pe cetăţenia comună a părţilor

Dacă nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în conformitate cu art. 3-5 din Regulament şi nicio instanţă dintr-un stat parte la Convenţia de la Lugano nu este competentă potrivit dispoziţiilor acestei convenţii, atunci conform art. 6 din Regulament, competenţa aparţine instanţelor statului membru al cetăţeniei comune a părţilor.

5. Competenţa determinată de forul de necesitate

Dacă nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul art. 3-6 din Regulament, instanţele dintr-un stat membru sesizate cu o cerere care priveşte obligaţia de întreţinere pot, în mod excepţional şi cu îndeplinirea unor condiţii, să se declare competente în baza art. 7 din Regulament (forum necessitatis). Pentru a aplica regula forum necessitatis, ficţiune juridică creată în dreptul internaţional privat pentru ca reclamantul să aibă acces la justiţie, instanţa sesizată urmează a face următoarele verificări:

  • imposibilitatea sau incapacitatea de a iniţia sau desfăşura procedura într-un stat terţ cu care litigiul prezintă o strânsă legătură;
  • existenţa unei legături suficiente cu statul membru al instanţei sesizate, cum ar fi de exemplu, cetăţenia uneia dintre părţi.

Astfel, în ipoteza în care în faţa instanţei române sesizată cu o cerere privind obligaţia de întreţinere se invocă regula forum necessitatis, competenţa instanţei devine obligatorie în baza art. 1069 alin. 2 din NCPC, dacă reclamantul este cetăţean român sau apatrid domiciliat în România ori persoana juridică are naţionalitate română.

6. Limitări procedurale

Atât timp cât creditorul îşi păstrează reşedinţa obişnuită într-un stat membru în care Regulamentul se aplică sau într-un stat contractant la Convenţia de la Haga privind pensia de întreţinere în străinătate pentru copii şi alţi membri ai familiei, încheiată la 23 noiembrie 2007 (denumită în continuare ”Convenţia de la Haga din 2007”)1, în care hotărârea judecătorească a fost pronunţată, acţiunea de modificare a hotărârii sau de pronunţare a unei noi hotărâri nu poate fi introdusă în instanţă în niciun alt stat membru (art. 8 alin. 1 din Regulament similar cu art. 18 alin. (1) din Convenţia de la Haga din 2007). De la această regulă, art. 8 alin. (1) prevede patru excepţii, şi anume:

  • dacă părţile au încheiat un acord privind competenţa instanţelor din celălalt stat membru;
  • dacă creditorul recunoaşte competenţa instanţelor judecătoreşti din celălalt stat membru;
  • când autoritatea competentă din statul de origine contractant la Convenţia de la Haga din 2007 nu poate sau refuză să îşi exercite competenţa pentru a modifica respectiva hotărâre sau pentru a pronunţa o nouă hotărâre;
  • când hotărârea pronunţată în statul de origine contractant la Convenţia de la Haga din 2007 nu poate fi recunoscută sau executarea nu poate fi încuviinţată în statul membru în care se doreşte introducerea unei noi acţiuni în instanţă pentru obţinerea unei noi hotărâri sau a unei modificări a hotărârii în cauză.

7. Competenţa în cazul măsurilor provizorii sau asigurătorii

Pentru măsurile provizorii sau asigurătorii, art. 14 din Regulament prevede o excepţie de la regulile aplicabile în materia competenţei jurisdicţionale, în sensul că instanţele sesizate dintr-un stat membru sunt competente să se pronunţe cu privire la aceste măsuri, chiar dacă instanţele dintr-un alt stat membru sunt competente, în baza Regulamentului, să judece cauza pe fond.

8. Procedura în caz de litispendenţă şi conexitate

În caz de litispendenţă, regula este aceeaşi: instanţa judecătorească dintr-un stat membru sesizată ulterior2 este obligată să-şi suspende din oficiu acţiunea până când prima instanţă sesizată îşi stabileşte competenţa, pentru ca, în funcţie de soluţia pronunţată de această primă instanţă, să-şi decline competenţa sau să procedeze ea la soluţionarea cauzei (art. 12 din Regulament).

La fel, dacă în faţa unor instanţe judecătoreşti din state membre diferite sunt mai multe cereri conexe1 pendinte, instanţa sesizată ulterior poate, în baza art. 13 din Regulament, să procedeze la una dintre următoarele soluţii: A. Suspendarea judecății sau B. Declinarea competenței către prima instanță sesizată, cu condiția ca respective cauză să fie de competența primei instanțe și dacă legea acestui stat permite conexarea acțiunilor.

Instanţele judecătoreşti din statele membre, sesizate cu o cerere care are ca obiect o obligaţie de întreţinere cu un element de extraneitate, trebuie să verifice dacă cererea se încadrează în domeniile de aplicare ale Regulamentului:

  • domeniul de aplicare materială al regulamentului (conform art. 1 alin. 1 se are în vedere obligaţiile de întreţinere care decurg dintr-o relaţie de familie, rudenie, căsătorie sau alianţă, fără să intereseze izvorul şi modalitatea juridică prin care s-a stabilit această relaţie);
  • domeniul de aplicare geografică a Regulamentului, în sensul că normele de competenţă prevăzute au o aplicare directă şi universală din perspectiva autorităţilor competente din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene. Aşa fiind, aceste norme se aplică şi în situaţia în care cererea privind obligaţiile de întreţinere are legătură cu un stat terţ, inclusiv un stat terţ care este stat contractant la Convenţia de la Haga privind pensia de întreţinere în străinătate pentru copii şi alţi membri ai familiei, încheiată la 23 noiembrie 2007, aprobată în numele Uniunii Europene prin Decizia Consiliului 2011/432/UE din 9 iunie 2011, dar care nu este stat membru al Uniunii Europene;
  • domeniul de aplicare temporală a regulamentului. Începând cu data de 18 iunie 2011, Regulamentul este aplicabil între statele Uniunii Europene, cu precizarea din art. 75 alin. 1, potrivit căreia această dată produce efecte juridice numai pentru acţiunile judiciare, tranzacţiile judiciare aprobate şi încheiate ori actelor autentice întocmite ulterior datei de punere în aplicarea regulamentului. Regulamentul se aplică hotărârilor judecătoreşti pronunţate înainte de 18 iunie 2011, indiferent de statul membru de origine, cu precizarea că, pentru acestea, procedura de exequatur nu a fost suprimată.

După această verificare, instanţele judecătoreşti sesizate îşi stabilesc competenţa în baza normelor de competenţă directă, consacrate de art. 3-8 din Regulament.

(Sursa: Ghid drept international privat în domeniul dreptul familiei, p. 13-16).

Categorii
Fără categorie

AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ.COMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT.

A. Nu există o cerere de divorţ pe rolul instanţelor judecătoreşti dintr-un stat membru.Competenţa instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru în soluţionarea cererilor care au obiect orice problemă privind autoritatea părintească, aşa cum acestea sunt enumerate în art. 1 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 2201/20032 , se stabileşte prin aplicarea următoarelor norme:

  1. Norma de competenţă generală bazată pe reşedinţa obişnuită a copilului pe teritoriul unui stat membru, în momentul în care a fost sesizată instanţa (art. 8).Reşedinţa obişnuită acopilului corespunde cu locul care reflectă un anumit grad de integrare a copilului într-un mediu familial şi social, instanţei naţionale revenindu-i misiunea de a stabili unde se află această reşedinţă obişnuită a copilului, ţinând cont de toate circumstanţele specifice speţei. Regula reşedinţei obişnuite a copilului este întărită şi de dispoziţiile art. 10, care reglementează competenţa în cazul deplasării ori reţinerii ilicite a unui copil, în sensul că instanţele din statul membru în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, imediat înainte de răpirea transfrontalieră, îşi păstrează competenţa până când copilul dobândeşte o reşedinţă obişnuită într-un alt stat membru şi au fost îndeplinite anumite condiţii suplimentare, şi anume: – orice persoană, instituţie sau alt organism căreia i-a fost încredinţat copilul consimte la deplasarea sau reţinerea acestuia sau – copilul a locuit în acest stat membru o perioadă de cel puţin un an după ce persoana, instituţia sau orice alt organism căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se află copilul, până când copilul s-a integrat în noul său mediu şi până când a fost îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii: a) în termen de un an de când cel căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau trebuia să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, nu a depus nicio cerere de înapoiere la autorităţile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reţinut; b) a fost retrasă o cerere de înapoiere a copilului depusă de cel căruia i s-a încredinţat copilul şi nu s-a depus nicio altă nouă cerere în termen de un an prevăzut anterior; c) cauza soluţionată de o instanţă din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite a fost închisă în condiţiile art. 11 alin. (7); d) hotărârea de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunţată de instanţa judecătorească din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite1 . Tot instanţele judecătoreşti de la vechea reşedinţă obişnuită a copilului rămân competente şi în cazul cererii de modificare a unei hotărâri privind dreptul la vizită pronunţată de instanţa din statul de reşedinţă obişnuită a copilului, înainte de mutarea acestuia, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii prevăzute de art. 9, şi anume: – să fie o deplasare legală a copilului dintr-un stat membru într-un alt stat membru; – sesizarea instanţei să se facă înainte de împlinirea termenului de 3 luni de la data mutării legale a copilului; – titularul dreptului la vizită să continue să locuiască în mod obişnuit în acest stat; – titularul dreptului la vizită să nu fi acceptat competenţa instanţelor judecătoreşti din statul membru în care copilul are noua reşedinţă obişnuită.
  2. Normele privind prorogarea de competenţă prin care se favorizează o soluţie consensuală (art. 12 alin. 3).

Pentru ca instanţele dintr-un stat membru să devină competente, trebuie să fie îndeplinite cumulative următoarele condiţii:

a) copilul are o legătură strânsă cu acel stat deoarece: – copilul este cetățean al acelui stat; – unul dintre titularii răspunderii părinteștiîși are reședința obișnuită în acel stat.

b) la data sesizării instanţei, părţile au acceptat, în mod expres sau în orice alt mod neechivoc, competenţa

c) competenţa instanţei este în interesul superior al copilului.

III. Normele privind transferul de competenţă de la o instanţă judecătorească sesizată dintr-un stat membru la o instanţă a unui alt stat membru cu care copilul are o legătură specială, considerată că ar fi, prin prisma interesului superior al copilului, mai bine plasată pentru a soluţiona cauza sau o parte a acesteia (art. 15). Într-o asemenea situaţie, instanţa sesizată are la îndemână una din următoarele soluţii: a) suspendă procedura şi invită părţile ca, într-un anumit termen convenit, să depună o cerere la instanţa judecătorească din acest alt stat membru. Potrivit art. 15 alin. (4) din Regulament, dacă instanţa din celălalt stat membru nu este sesizată în termenul prevăzut de hotărârea judecătorească, instanţa sesizată iniţial continuă să-şi exercite competenţa în conformitate cu art. 8-14 din Regulament; b) solicită instanţei judecătoreşti din celălalt statul membru să-şi exercite competenţa în termen de şase săptămâni de la data sesizării acesteia2 . Prima instanţa îşi declină competenţa către instanţa judecătorească din statul cu care copilul are o legătură specială, şi care, la rândul ei, îşi verifică competenţa. Dacă această instanţă nu se declară competentă, prima instanţă sesizată continuă să-şi exercită competenţa în conformitate cu art. 8 – 14 din Regulament. Dacă declinarea este acceptată, instanţa iniţial sesizată se declară necompetentă. IV. Competenţa este determinată de simpla prezenţă a copilului într-un stat membru în următoarele situaţii (art.13): – dacă reşedinţa obişnuită a copilului nu poate fi identificată şi competenţa nu poate fi stabilită în baza art. 12; – copilul are statut de refugiat sau a fost deplasat internaţional, ca urmare a tulburărilor majore din ţara sa. V. Dacă nicio instanţă judecătorească nu este competentă în temeiul art. 8-13 din- Regulament, competenţa este dată de dreptul statului membru (competenţă reziduală art. 14). B. Există o cerere de divorţ pe rolul unei instanţe dintr-un stat membru.regula generală, reşedinţa obişnuită a copilului pe teritoriul unui stat membru; – în cazul în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită într-un stat terţ, competenţa poate să aparţină instanţelor judecătoreşti ale unui stat membru dacă părinţii au acceptat în mod expres competenţa şi aceasta este în interesul superior al copilului (art. 12); – în cazul în care părinţii nu sunt de acord, posibilitatea de a introduce o acţiune în faţa instanţei dintr-un stat membru cu privire la un copil care îşi are reşedinţa obişnuită în afara Uniunii depinde, în temeiul competenţei reziduale, de legislaţia naţională a fiecărui stat membru (art. 14); – pentru toate celelalte situaţii, între statele semnatare, se aplică prevederile Convenţiei de la Haga din 1996 (art. 61 lit. a din Regulament). (Ghid de drept internațional privat în materia dreptului familiei, p. 9-13).

Categorii
Fără categorie

DIVORȚUL. NORME DE COMPETENŢĂ JURISDICŢIONALĂ DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT.

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/20001 , (denumit în continuare “Regulament”) cuprinde norme uniforme pentru determinarea normelor de competenţă jurisdicţională între statele membre şi care facilitează libera circulaţie în Uniune a hotărârilor judecătoreşti, a actelor autentice şi a acordurilor, stabilind dispoziţii cu privire la recunoaşterea şi încuviinţarea executării (exequatur) într-un alt stat membru. Criteriile de stabilire a competenţei, prevăzute de art. 3 din Regulament şi legate de reşedinţa obişnuită a unuia ori a ambilor soţi sau de cetăţenia comună a soţilor, au un caracter:

-alternativ şi nu ierarhic, deoarece aplicarea lor depinde de alegerea reclamantului, care sesizează o instanţă dintr-un anumit stat membru, pentru a se asigura că legislaţia aplicată în acţiunea de divorţ îi va apăra mai bine interesele;

-exclusiv, deoarece soţul care are reşedinţa obişnuită într-un stat membru sau care este cetăţean al unui stat membru (ori care are “domiciliul” în Regatul Unit sau în Irlanda) nu poate fi chemat în judecată pentru divorţ în alt stat membru decât în temeiul acestui Regulament (art. 6).

În baza art. 3 din Regulament, competenţa în materie matrimonială aparţine:

A. instanţelor judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află:

a) reşedinţa obişnuită a soţilor, indiferent de cetăţenia lor; b) ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, dacă unul dintre ei locuieşte la data sesizării instanţei în acel stat; c) reşedinţa obişnuită a pârâtului; d) reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi, dacă cererea de divorţ este comună; e) reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an înainte de introducerea cererii de divorţ; f) reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie cetăţean al statului respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are “domiciliul” în acel loc; sau

B. instanţelor judecătoreşti din statul membru de cetăţenie comună a soţilor (în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul membru pe teritoriu căruia se situează „domiciliul” comun al soţilor, interpretat în sensul sistemelor de drept din aceste state).

Regulamentul nu prevede posibilitatea ca soţii să desemneze prin acordul lor instanţa competentă (cu excepţia divorţului amiabil, când cererea fiind comună, soţii au dreptul să aleagă instanţa din statul de reşedinţă obişnuită a unuia dintre ei).

Verificându-şi competenţa, instanţa judecătorească din statul membru are la îndemână următoarele soluţii oferite de Regulament:

  1. Se declară competentă şi procedează la continuarea judecării cauzei;
  2. Se declară din oficiu necompetentă, dacă se constată că o instanţă dintr-un alt stat membru este competentă (art. 17 din Regulament);
  3. În caz de litispendenţă, când se constată că între aceleaşi părţi mai există o cerere de divorţ promovată la o instanţă dintr-un alt stat membru, se verifică data sesizării instanţelor, iar după caz, instanţa procedează la:
  • suspendarea din oficiu a procedurii până se stabileşte competenţa celeilalte primei instanţe sesizate;
  • declinarea de competenţă în favoarea primei instanţe sesizate, dacă s-a stabilit competenţa acesteia (art. 19 alin. 1 din Regulament). 4. În cazul în care nu se prezintă pârâtul, care are reşedinţa obişnuită într-un alt stat decât statul forului, deşi i s-au transmis citaţia, actul de sesizare al instanţei sau un act echivalent în vederea notificării sau comunicării, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială2 , se face aplicarea art. 19 din acest instrument european, adică nu se va pronunţa hotărârea până când nu se stabileşte că a fost îndeplinită una dintre următoarele proceduri: a. actul a fost notificat sau comunicat către pârât, conform procedurii prevăzute de dreptul intern al statului membru de destinaţie pentru notificarea sau comunicarea actelor, în cauzele interne, iar notificarea sau comunicarea a avut loc în timp util pentru ca pârâtul să îşi poată pregăti apărarea; b. actul a fost în fapt remis pârâtului sau la domiciliul acestuia printr-un alt mijloc prevăzut de regulament, iar remiterea a avut loc în timp util pentru ca pârâtul să îşi poată pregăti apărarea. Sub rezerva acestor dispoziţii, judecătorul poate să judece cauza şi să pronunţe o hotărâre, chiar dacă nu s-a primit niciun certificat de constatare a notificării, comunicării sau remiterii, în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii prevăzute de art. 19 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007:
  • actul a fost transmis prin unul dintre mijloacele prevăzute de acest regulament;
  • de la data transmiterii actului s-a scurs un termen considerat adecvat de către judecător în acel caz, dar nu mai puţin de 6 luni;
  • nu a fost obţinut niciun tip de certificate, cu toate că autorităţile sau organismele competente ale statului membru de destinaţie au întreprins toate demersurile rezonabile în sensul obţinerii acestuia. 5. Suspendă procedura dacă pârâtul, care are reşedinţa obişnuită într-un alt stat decât statul forului, nu se prezintă, iar în cauză nu există dovezi că el a fost pus în situaţia de a primi actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util pentru a-şi pregăti apărarea ori că s-au luat toate măsurile în acest scop; 6. Competenţa este stabilită de legislaţia internă a statului membru de care aparţine instanţa (conform competenţei reziduale, prevăzute de art. 7 alin. 1), dacă în temeiul art. 3 din Regulament se constată că nicio instanţă dintr-un stat membru nu este competentă. O instanţă a unui stat membru este competentă dacă se identifică una din situaţiile următoare:
  • cel puţin unul dintre soţi îşi are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat membru de o perioadă minimă de timp;
  • ambii soţi au cetăţenia acestui stat membru, indiferent dacă locuiesc în Uniunea Europeană sau într-un stat terţ. Dacă soţii au cetăţenii diferite ale unor state membre şi locuiesc într-un stat terţ, accesul soţilor la instanţa unui stat membru depinde de legislaţia naţională a fiecărui stat membru (conform competenţei reziduale indicată de art. 7 din Regulament). (Ghid de drept internațional privat îm materia dreptului familiei, p. 8-10).

Categorii
Fără categorie

RESPINGEREA EXCEPȚIEI DE NECONSTITUȚIONALITATE A PREV. ART. 913 CPC-REFUZUL MINORULUI

Executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori.

Art. 913 cod procedură civilă – REFUZUL MINORULUI

(1) Dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

(2) Reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni. Cererea se soluționează de urgență în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunțată cu citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispozițiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile.

(3) La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanță va întocmi un raport pe care îl va comunica instanței, executorului judecătoresc și direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

(4) După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării silite, potrivit art. 911.

(5) Dacă și în cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul în vederea aplicării unei penalități, dispozițiile art. 906 alin. (2)și(4)(6) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Curtea Constituțională – Decizia nr. 18/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 913 din Codul de procedură civilă – Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 685 din 20 august 2019 „ Prin Încheierea din 19 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.251/94/2017, Judecătoria Buftea – Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 913 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de L.A.C.L.V. într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri adresate instanței pentru a dispune cu privire la efectuarea unui program de consiliere psihologică pentru minor. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată, în esență, că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât au determinat înmulțirea cazurilor de alienare parentală, acest lucru fiind de natură a împiedica existența unei relații parentale normale. Astfel, procedura instituită de prevederile art. 910-914 din Codul de procedură civilă necesită aproape 12 luni pentru parcurgere, ceea ce împiedică soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, aceeași procedură suspendă în mod efectiv viața de familie, ceea ce contravine interesului superior al copilului… Prin Hotărârea din 1 februarie 2018, pronunțată în Cauza M.K. împotriva Greciei, paragrafele 76 și 77, Curtea de la Strasbourg a reamintit jurisprudența sa constantă prin care a statuat, în legătură cu executarea hotărârilor vizând dreptul familiei, că elementul esențial constă în a cunoaște dacă autoritățile naționale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita această executare, măsuri care, în mod rezonabil, puteau fi luate în funcție de circumstanțele speței[…]. 27. Cu toate acestea, dacă în privința copiilor nu este de dorit să fie luate măsuri coercitive în acest domeniu delicat (Hotărârea din 15 septembrie 2016, pronunțată în Cauza G. împotriva Italiei, paragraful 64, și Hotărârea din 11 februarie 2016, pronunțată în Cauza M. și S. împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragraful 77), recurgerea la sancțiuni nu trebuie să fie exclusă în caz de comportament ilegal al părintelui cu care trăiesc respectivii copii (Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza I.-Z. împotriva României, paragraful 106, și Hotărârea din 12 decembrie 2006, pronunțată în Cauza B. împotriva Albaniei, paragraful 54). Interesul superior al copilului poate să ceară, câteodată, ca acel copil să nu fie separat de părintele la care se găsește sau ca el să nu fie înapoiat părintelui care îl cere (Hotărârea din 7 martie 2013, pronunțată în Cauza R. și alții împotriva Franței, paragraful 80).

Așadar, legiuitorul român nu a făcut decât să urmeze liniile jurisprudenței instanței de la Strasbourg. Încercând să protejeze toate interesele concurente, el a dat prevalență principiului interesului superior al copilului. Copilul nu poate fi sancționat pentru că nu mai dorește să aibă relații personale cu unul dintre părinți, dar această dorință a sa este analizată cu ajutorului unui psiholog specializat capabil să deceleze opiniile reale ale minorului de atitudinile condiționate de un eventual conflict de loialitate sau de manipularea părintelui căruia i-a fost încredințat copilul. Sigur că autoritățile competente trebuie să acționeze cu celeritate în sensul rezolvării acestor situații delicate care țin de viața de familie, însă textul legal criticat nu prezintă niciun viciu de neconstituționalitate, nefiind încălcate prevederile art. 11, art. 20, art. 21 alin. (3), art. 26 din Constituție ori art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De altfel, alin. (2) al art. 913 din Codul de procedură civilă se referă la un termen de 3 luni pentru programul de consiliere psihologică, cererea de încuviințare a unui astfel de program fiind soluționată cu celeritate de către instanța competentă. Curtea constată că textul legal criticat nu încalcă dreptul la judecarea unei cauze într-un termen rezonabil, având în vedere specificitatea domeniului în discuție care reclamă protejarea interesului superior al minorului[…]”. (Just Acces – Manual interdisciplinar privind asistența grupurilor vulnerabile, av. R. Constantinovici, p. 43).

Categorii
Fără categorie

SPEȚĂ: ORDONANȚĂ PREȘEDINȚIALĂ-SUPLINIRE CONSIMȚĂMÂNT EMITERE PAȘAPORT ȘI CĂLĂTORIE ÎN STRĂINĂTATE

TRIBUNALUL DOLJ-secția I civilă-Decizia civilă nr. 1479/2019 – ordonanță președințială pentru suplinire consimțământ (Just Acces – Manualul interdisciplinar privind asistența grupurilor vulnerabile).

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect suplinirea acordului pârâtului la emiterea pașaportului minorului, precum și suplinirea acordului pârâtului pentru ca minorul să poată călători împreună cu reclamanta din România în vacanță în străinătate și înapoi în România, tribunalul a reținut că, în fața instanței de apel, reclamanta a făcut dovada rezervării unei asemenea călătorii, justificând astfel urgența în luarea acestei măsuri. Referitor la apărarea intimatului pârât care arată că reclamanta nu i-a solicitat acordul cu privire la emiterea unui pașaport și plecarea în vacanță în străinătate, tribunalul reține că dată fiind decizia civilă nr. 1114/07.06.2019 a Tribunalului D.. prin care s-a dispus, la cererea reclamantei emiterea unui ordin de protecție împotriva pârâtului, prin care acesta a fost obligat să păstreze o distanță minimă de 50 m de reclamantă, pe o perioadă de 6 luni, este practic imposibil ca cei doi părinți ai minorului … să se prezinte împreună la Serviciul Public Comunitar pentru eliberarea și evidența pașapoartelor …pentru a-și da acordul la emiterea pașaportului pentru minor, astfel cum prevăd dispozițiile legale în această materie… În situația în care există neînțelegeri între părinți cu privire la exprimarea acordului, emiterea pașaportului pentru minor se efectuează numai după soluționarea neînțelegerilor de către instanța de judecată, în condițiile art. 17 alin. 6 din Legea 248/2005. Tribunalul apreciază că este în interesul minorului să petreacă o vacanță în străinătate cu mama sa, iar față de perioada cuprinsă în rezervare pe de o parte, de perioada vacanței de vară pe de altă parte, se justifică și urgența în luarea acestei măsuri, criticile exprimate de apelantă fiind întemeiate sub acest aspect. Criticile reclamantei ce vizează petitul având ca obiect suplinirea acordului pentru consiliere psihologică nu pot fi primite. Chiar dacă, din declarația martorei, audiată în fața instanței de fond rezultă că, după incidentul din data de 17.05.2019, atitudinea minorului față de tatăl său s-a schimbat în sensul că minorul refuză să vorbească despre pârât, în lipsa unei păreri de specialitate, avizate, instanța nu poate aprecia cu privire la necesitatea unei consilieri psihologice a minorului sub aspectul alienării parentale paterne, în condițiile în care, din înregistrarea audio depusă de intimat reiese că minorul a discutat telefonic cu tatăl său, discuție ce se încadrează în limitele firești ale unui dialog tată fiu. Instanța are în vedere aici și caracterul urgent al procedurii ordonanței președințiale care împiedică administrarea unor probe ce ar presupune o durată mai mare de timp (evaluare psihologică a minorului), precum și faptul că această cerere a fost formulată și pe calea dreptului comun, cauză în care se va putea administra un probatoriu complex pentru a se stabili dacă minorul are sau nu nevoie de consiliere psihologică. Reținerile instanței de fond cu privire la acest petit sunt corecte, cu atât mai mult cu cât pârâtul a făcut dovada faptului că s-a adresat la DGASPC referitor la necesitatea unei consultanțe psihologice a minorului.